"Batranul si marea" de Ernest Hemingway

"Bătrânul şi marea" (în engleză "The Old Man and the Sea") i-a adus lui Ernest Hemingway în 1953 Premiul Pulitzer.

Această nuvelă (considerată de unii critici un scurt roman), ultima operă cu adevărat importantă a lui Hemingway, reprezintă încununarea creaţiei scriitorului atât prin sensurile ei profund umane, cât şi prin măreţia sobră a mijloacelor de expresie.


Bătrânul Santiago, pescar sărac dintr-un sat de pe coasta Cubei, se pregăteşte să iasă din nou in larg, la pescuit, după aproape trei luni de trudă zadarnică. Cititorul este introdus direct in subiect:

“Singur într-o barcă pescuia bătrânul pe Gulf-Stream şi trecuseră optzeci si patru de zile fără să-i cadă vreun peşte. In primele patruzeci de zile îi ţinuse tovăraşie un băiat. Dar când s-a împlinit sorocul acesta şi peşte tot n-au prins părinţii i-au spus băiatului, fără doar şi poate, bătrânul e un salao, adică un om mai ocolit de noroc nici că se mai afla şi, la porunca lor, băiatul a trecut pe altă barcă ce din prima săptămână a prins trei peşti mari.”

In cea de-a optzeci si cincea zi se prinde in undiţa bătrânului un marlin, un peşte spadă uriaş. Două zile si două nopţi durează lupta îndârjită dintre om si peşte care trage barca după el în larg. În sfârşit răpus, marlinul este prea mare ca să poată fi ridicat la bord si Santiago îl leagă de barcă lăsându-l în apă, dar, pe drumul de întoarcere, rechinii îl devorează cu toată împotrivirea disperată a batranului, care revine la tarm epuizat si aducand cu el doar scheletul peştelui. Această povestire aparent simplă reprezintă in realitate o adevarată parabolă a condiţiei umane, a invincibilitaţii omului. Fiind pescar, Santiago nu exercită o profesiune oarecare, ci îndeplineşte un destin, un dat tot atât de inevitabil ca şi acela de a fi om : “Poate că n-ar fi trebuit să fiu pescar! Il străfulgeră un gând. Dar pentru asta am fost facut.”

Lupta cu peştele simbolizează bătălia omului cu existenţa, încordare surdă (ca atunci când bătrânul strânge în mâinile rănite frânghia de care trage din răsputeri uriaşul venit din adâncuri), înfruntarea pe faţă (ca la uciderea marlinului sau la lupta cu rechinii), iar rarele momente de destindere înseamnă mai ales efort cotidian, bucuria, victoria si măreţia înfrângerii. Impulsul îl constituie câştigarea traiului de zi cu zi, dar lupta ajunge să semnifice, dincolo de satisfacerea necesitaţilor materiale, dorinţa omului de a-şi afirma propria valoare, ca justificare a existenţei. Dar bucuria afirmării, a triumfului este repede urmată de pierderea a ceea ce a fost dobândit cu trudă si suferinţă : “Era prea frumos ca să dăinuie” – este gândul bătrânului la atacul rechinilor. Iar când îşi pune singur intrebarea: “Şi ce te-a înfrânt?”, răspunsul este: “Nimic. [...] Am ieşit prea în larg!”, pescarul aparându-ne astfel înscris într-un mit al îndrăznelii si semeţiei omului, care începe cu Icar, prabuşit fiindcă se apropiase prea mult de soare.

Ca şi la eroii tragediilor antice, mareţia bătrânului constă în asumarea curajoasă a eşecului, în depăşirea lui prin păstrarea demnitaţii umane. Simbolul scheletului uriaş cu care pescarul se întoarce acasă se opune simbolului maimuţei albe din “Comedia moderna” a lui Galsworthy. Dacă acesta din urmă semnifică blazarea unei lumi superficiale, care gustă fără efort miezul fructului (adică plăcerile uşoare ale vieţii) şi îi aruncă nepăsătoare coaja, scheletul peştelui simbolizeazăa în mod esenţializat victoria morală a omului, satisfacţia pe care i-o da nu castigul in sine, ci constiinta faptului ca si-a învingerii propriilor slăbiciuni, ca şi-a depăşit propriile limite. Forţa şi măreţia omului constau în faptul că, pierzând o bătălie, nu se lasă înfrânt, ci se pregateşte de alta. “Batranul si marea” se incheie cu planurile de viitor pe care şi le fac Santiago si băiatul. Descurajarea de moment a bătrânului face treptat loc unui optimism exprimat prin proiecte concrete, aparent marunte, dar care, prin însuşi acest fapt, dau senzaţia revenirii la viaţă.